Asigurarea este un mijloc de protectie impotriva pierderilor financiare. Este o forma de gestionare a riscului, utilizata in principal pentru a proteja riscul unei pierderi contingente sau incerte.

O entitate care furnizeaza asigurare este cunoscuta ca asigurator, companie de asigurari, transportator de asigurari sau asigurator. O persoana sau entitate care cumpara asigurare este cunoscuta ca asigurat sau ca detinator de polita. Tranzactia de asigurare implica asiguratul care presupune o pierdere garantata si cunoscuta relativ sub forma de plata catre asigurator, in schimbul promisiunii asiguratorului de a compensa asiguratul in cazul unei pierderi acoperite. Pierderea poate sau nu sa fie financiara, dar trebuie sa fie reductibila in termeni financiari si implica de obicei ceva in care asiguratul are un interes asigurat stabilit prin proprietate, posesie sau relatie preexistenta.

Asiguratul primeste un contract, numit polita de asigurare, care descrie detaliile si circumstantele in care asiguratorul va compensa asiguratul. Suma de bani perceputa de catre asigurator asiguratului pentru acoperirea prevazuta in polita de asigurare este denumita prima. In cazul in care asiguratul prezinta o pierdere care este potential acoperita de polita de asigurare, asiguratul depune o cerere catre asigurator pentru prelucrare de catre o persoana de reparatie a creantelor. Asiguratorul isi poate acoperi propriul risc prin efectuarea unei reasigurari, prin care o alta companie de asigurare accepta sa-si asume o parte din risc, mai ales daca asiguratorul principal considera ca riscul este prea mare pentru a-l suporta.

Istorie

Metode timpurii

Comerciantii au cautat metode de minimizare a riscurilor inca din cele mai vechi timpuri.

Metodele pentru transferul sau distribuirea riscului au fost practicate de comerciantii chinezi si babilonieni, inca din mileniul 3 si 2 i.e.n. Comerciantii chinezi care calatoreau pe rauri rapide si periculoase, isi redistribuiau marfa pe mai multe vase pentru a limita pierderea marfurilor, cauzata de pierderea oricarei nave. Babilonienii au dezvoltat un sistem care a fost inregistrat in celebrul Cod al lui Hammurabi, c. 1750 i.Hr., si practicat de comerciantii navigatori, din zona mediteraneana. Daca un comerciant ar fi primit un imprumut pentru a-si finanta transportul, acesta platea creditorului o suma suplimentara in schimbul garantiei creditorului de a anula imprumutul, in cazul in care expedierea ar fi fost compromisa (furata) sau pierduta pe mare.

Circa 800 i.e.n., locuitorii din Rodos au creat „media generala”. Acest lucru le-a permis grupurilor de comercianti sa plateasca pentru a-si asigura transportul marfurilor impreuna. Primele colectate puteau fi utilizate pentru a rambursa orice comerciant ale carui marfuri au fost compromise in timpul transportului, fie ca urmare a furtunii sau a scufundarii accidentale.

In Genova in secolul al XIV-lea au fost inventate contracte de asigurare separate (adica polite de asigurare care nu sunt incluse in imprumuturi sau alte tipuri de contracte), precum si grupurile de asigurari sustinute de gajurile de proprietati detinute. Primul contract de asigurare cunoscut dateaza de la Genova in 1347, iar in secolul urmator, asigurarea maritima s-a raspandit pe scara larga, primele fiind intuitiv variate, in functie de riscuri. Aceste noi contracte de asigurare au permis separarea asigurarilor de investitii, o separare a rolurilor care s-a dovedit mai intai utila in asigurarile marine.

Metode moderne

Asigurarile au devenit mult mai sofisticate in Europa iluministilor si s-au dezvoltat tipuri specializate.

Lloyd’s Coffee House a fost prima piata organizata pentru asigurarile marine.

Asigurarea de proprietate asa cum o cunoastem astazi poate fi urmarita in timp pana la “Marele Foc al Londrei”, care in 1666 a devorat peste 13.000 de case. Efectele devastatoare ale incendiului au transformat dezvoltarea asigurarii „dintr-o problema de comoditate intr-una de urgenta, o schimbare de opinie reflectata in includerea lui Sir Christopher Wren a unui oficiu pentru „ Biroul de asigurari ” in noul sau plan urbanistic pentru Londra, in 1667.” O serie de incercari ale unor scheme de asigurare impotriva incendiilor nu au ajutat la nimic, insa in 1681, economistul Nicholas Barbon si unsprezece asociati au infiintat prima companie de asigurari pentru incendii, „ Biroul de asigurari pentru case „, situat in spatele Bursei Regale, pentru a asigura locuintele cu potential risc de incendiu. Initial, 5.000 de case au fost asigurate de biroul sau de asigurari.

In acelasi timp, au devenit disponibile primele scheme de asigurare pentru subscrierea contractelor de afaceri. Pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, importanta crescanda a Londrei ca centru pentru comert a dus la cresterea cererii de asigurari marine. La sfarsitul anilor 1680, Edward Lloyd a deschis o cafenea, care a devenit locul de intalnire pentru asiguratorii din industria maritima ce doreau sa asigure incarcaturi si nave, precum si pentru cei dispusi sa subscrie asemenea angajamente. Aceste inceputuri informale au dus la infiintarea pietei de asigurari Lloyd’s of London si a mai multor afaceri conexe de transport si asigurari.

Primele polite de asigurare de viata au fost incheiate la inceputul secolului al XVIII-lea. Prima companie care a oferit asigurari de viata a fost Societatea amiabila pentru asigurare perpetua, fondata la Londra in 1706 de William Talbot si Sir Thomas Allen. Edward Rowe Mores a infiintat “Societatea pentru asigurarea echitabila a vietii” in 1762.

A fost primul asigurator reciproc din lume si a fost pionier al primelor de asigurare bazate pe varsta sau pe rata mortalitatii, stabilind „cadrul pentru practica si dezvoltarea stiintifica a asigurarilor” si „baza asigurarii moderne de viata pe care s-au bazat ulterior toate schemele de asigurare de viata”.

La sfarsitul secolului 19, „asigurarea de accidente” a inceput sa devina disponibila. Prima companie care a oferit asigurari de accidente a fost Compania Feroviara de Asigurare a Pasagerilor, constituita in 1848 in Anglia, pentru a asigura victimele din sistemul national de cale ferata.

Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea guvernele au inceput sa initieze programe nationale de asigurare impotriva bolii si batranetii. Germania a construit o traditie a programelor de asistenta sociala in Prusia si Saxonia, care a inceput inca din anii 1840. In anul 1880, cancelarul Otto von Bismarck a introdus pensii pentru batranete, asigurari de accidente si ingrijiri medicale, care au stat la baza statutului de bunastare din Germania. In Marea Britanie, legislatia mai larga a fost introdusa de guvernul liberal in Legea privind asigurarile nationale din 1911. Aceasta a oferit claselor de lucru britanice primul sistem contributiv de asigurare impotriva bolilor si a somajului. Acest sistem a fost extins foarte mult dupa cel de-al doilea razboi mondial sub influenta raportului Beveridge.

Principii

Asigurarea presupune reunirea fondurilor de la mai multe entitati asigurate (cunoscute sub numele de expuneri) pentru a plati pierderile pe care unii le pot suferi. Prin urmare, entitatile asigurate sunt protejate de riscul unei taxe, taxa depinzand de frecventa si gravitatea evenimentului. Pentru a fi un risc asigurat, riscul asigurat trebuie sa indeplineasca anumite caracteristici. Asigurarea ca intermediar financiar este o intreprindere comerciala si o parte majora a industriei serviciilor financiare, dar entitatile individuale se pot asigura, de asemenea, prin economisirea de bani pentru posibile pierderi viitoare.

Riscuri asigurabile si neasigurabile

Riscul care poate fi asigurat de companii private, de obicei, are cateva caracteristici comune:

Numar mare de unitati de expunere similare: Deoarece asigurarea opereaza prin colectarea resurselor, majoritatea politelor de asigurare sunt furnizate pentru membrii individuali ai claselor mari, permitand asiguratorilor sa beneficieze de “legea numerelor mari”, o teorema a statisticii, in care pierderile prezise sunt similare cu pierderile reale. Printre exceptii fac parte Lloyd’s of London, care este renumit pentru asigurarea vietii sau sanatatii actorilor, a vedetelor din sportiv si a altor persoane faimoase. Cu toate acestea, toate expunerile vor avea diferente particulare, care pot conduce la rate diferite.

Pierdere definitiva: Pierderea are loc la un moment dat cunoscut, intr-un loc cunoscut si dintr-o cauza cunoscuta. Exemplul clasic este decesul unei persoane asigurate pe o polita de asigurare de viata. Incendiul, accidentele auto si ranirile lucratorilor pot indeplini cu usurinta acest criteriu. Alte tipuri de pierderi pot fi definite doar in teorie. Boala profesionala, de exemplu, poate implica o expunere prelungita la conditii vatamatoare in care nu este identificat un anumit timp, loc sau cauza. In mod ideal, timpul, locul si cauza unei pierderi ar trebui sa fie suficient de clare incat o persoana rezonabila, cu informatii suficiente, sa poata verifica obiectiv toate cele trei elemente.

Pierdere accidentala: Evenimentul care constituie declansatorul unei creante ar trebui sa fie fortuit sau cel putin in afara controlului beneficiarului asigurarii. Pierderea ar trebui sa fie pura, in sensul ca rezulta dintr-un eveniment pentru care exista doar posibilitatea de cost. Evenimentele care contin elemente speculative, cum ar fi riscurile obisnuite de afaceri sau chiar achizitionarea unui bilet de loterie, nu sunt in general considerate asigurabile.

Pierderi mari: dimensiunea pierderii trebuie sa fie semnificativa din perspectiva asiguratului. Primele de asigurare trebuie sa acopere atat costul preconizat al pierderilor, plus costul emiterii si administrarii politei, ajustarea pierderilor si furnizarea capitalului necesar pentru a asigura in mod rezonabil ca asiguratorul va putea plati creante. Pentru pierderile mici, costul final poate fi de cateva ori mai mare decat costul preconizat al pierderilor. Aproape ca nu are rost sa platiti astfel de costuri decat daca protectia oferita are valoare reala pentru un cumparator.

Pierdere calculabila: Exista doua elemente care trebuie sa fie cel putin estimabile, daca nu sunt calculate formal: probabilitatea pierderii si costul. Probabilitatea pierderii este, in general, un exercitiu empiric, in timp ce costul are mai mult de-a face cu capacitatea unei persoane rezonabile care detine o copie a politei de asigurare si o dovada a pierderii asociate cu o creanta prezentata in conditiile respectivei polite, de a invoca un motiv rezonabil definit si evaluarea obiectiva a valorii pierderii recuperabile, ca urmare a efectelor creantei.