Se spune că nu ești cu adevărat adult până nu-ți pierzi părinții. Eu m-am simțit ca un copil rătăcit și speriat în ziua în care mama a plecat. Oricât de pregătit crezi că ești, oricât de mult ai încerca să te amăgești că boala sau vârsta fac parte din cursul firesc al vieții, momentul în care ecranul realității se stinge definitiv de partea cealaltă e un șoc pe care nu-l poți descrie în cuvinte.
Mama a fost ancora mea. Omul care mă cunoștea doar după tonul vocii la telefon și care avea mereu o vorbă caldă, chiar și atunci când lumea mea se prăbușea. Iar acum, lumea mea s-a prăbușit cu adevărat, iar ea nu mai era acolo să mă prindă.
Primele zile au fost un amestec ciudat de amorțeală și durere fizică. Simțeam o greutate enormă în piept și o incapacitate totală de a procesa ce se întâmplă. Însă, oricât de crud sună, viața te obligă să te miști exact atunci când tu vrei doar să te ghemuiești într-un colț și să plângi. Apar hârțogăriile, telefoanele, deciziile care trebuie luate rapid, deși mintea ta refuză să funcționeze.
În tot acel haos emoțional, când simțeam că mă scufund sub greutatea logisticii, am avut norocul să întâlnesc oameni care au înțeles prin ce trecem. Vreau să le mulțumesc public celor de la firma de pompe funebre Noblesse Eden Funerare din Roman. Nu o spun ca pe o simplă recomandare, ci din suflet: profesionalismul și răbdarea lor infinită ne-au luat o uriașă povară de pe umeri.
S-au ocupat de absolut tot, de la pachete funerare complete adaptate nevoilor noastre și până la cele mai mici detalii administrative, oferind prețuri foarte bune într-un moment în care ultimul lucru la care voiam să mă gândesc era negocierea. Datorită decenței și respectului lor, am putut să ne luăm rămas-bun de la mama în liniște, fără stresul organizării.
Acum, când liniștea s-a așezat peste casă, începe adevărata luptă: cea cu absența ei. Casa e prea goală, telefonul nu mai sună cu numărul ei, iar cafeaua de dimineață are un gust diferit.
Învăț să trăiesc cu acest gol. Oamenii îmi spun că timpul vindecă totul, dar eu cred că timpul doar ne ajută să ne obișnuim cu dorul. Mama nu mai este aici fizic, dar o văd în gesturile mele, în valorile pe care mi le-a insuflat și în fiecare amintire pe care o voi purta cu mine câte zile voi avea.
Dacă mai aveți părinții aproape, sunați-i. Îmbrățișați-i. Spuneți-le că îi iubiți. Pentru că, într-o zi, tot ce vă va mai rămâne va fi ecoul acelor cuvinte.
Drum lin, mamă. Te iubesc dincolo de timp.
