Oamenii se întreabă adesea ce face un mediator social. Este mediere pură ceea ce face sau este ceva diferit??

Un proces reușit de mediere constă în mai multe principii. În primul rând, un mediator social trebuie să identifice capacitatea de adaptare a părților în conflict.

În al doilea rând, mediatorul trebuie să decidă dacă conflictul pune o problemă de adaptare sau tehnică. În al treilea rând, acesta trebuie să stabilească amploarea provocării adaptative – decalajul dintre aspirațiile părților și realitatea percepută a acestora și să concentreze atenția asupra problemelor specifice create de acest decalaj.

În al patrulea rând, un mediator trebuie să regleze nivelul de suferință cauzat de confruntarea cu problemele. În cele din urmă, un mediator social trebuie să elaboreze o strategie care să transfere responsabilitatea pentru problemă către principalele părți interesate.

Când mediatorul social întâlnește pentru prima dată părțile, trebuie să diagnosticheze rapid și în tăcere capacitatea lor de adaptare în conflict. Capacitatea adaptivă se referă la capacitatea de a schimba puncte de vedere, valori, comportamente sau presupuneri.

De obicei, conflictele se intensifică deoarece părțile au o capacitate de adaptare foarte redusă. Dacă conflictul va fi transformat printr-un anumit tip de reconciliere, părțile trebuie, în general, să se angajeze în muncă adaptativă.

Diagnosticarea capacității de adaptare permite producătorului de pace să formuleze un plan de acțiune pentru a implica părțile în mod constructiv.

Mediatorii sociali trebuie, de asemenea, să constate diferența dintre situațiile tehnice și cele adaptative. Întrebarea diferențiată este: progresul în această problemă necesită schimbări în valorile, atitudinile sau obiceiurile de comportament ale oamenilor?

Dacă oamenii recunosc problema și pot repeta o soluție bine lucrată, atunci procesele de mediere normale sunt eficiente. De exemplu, avocații care au experiență în negocierea soluționării accidentelor auto se angajează în activități tehnice.

Mediatorul acționează pur și simplu ca un broker onest pentru a facilita negocierea distributivă. Nu există nicio problemă de adaptare, deoarece nu trebuie schimbate puncte de vedere, valori, comportamente sau presupuneri.

Cu toate acestea, în situațiile care necesită o muncă adaptativă, părțile trebuie să-și învețe calea de urmat. Aceasta este opera de pacificare, nu de mediere generică.

Chiar și atunci când un mediator are câteva idei clare despre ceea ce trebuie făcut, implementarea schimbării necesită adesea ajustări serioase și substanțiale în viața oamenilor.

Problemele de adaptare implică de obicei dispute de parteneriat, războaie de gazon în cadrul organizațiilor mari, conflicte de afaceri familiale, conflicte de muncă (hărțuire și discriminare), dizolvări conjugale și alte conflicte de relații sau identitate.

În munca de adaptare, mediatorul nu trebuie să dea răspunsuri. În schimb, agentul de pace trebuie să țină oamenii în procesul de adaptare și învățare. Deci, mediatorul servește ca depozit de durere.

El controlează ritmul de a oferi acelor dureri înapoi – nu atât de repede încât oamenii sunt copleșiți și nu atât de încet încât nu ar fi pregătiți să fie schimbați. Pacientul își folosește relația ca un vas conținător pentru procesul de învățare.

Un mediator social trebuie să regleze nivelul de stres pentru a-l menține într-un interval tolerabil, dar productiv.