Gelul de dus poate fi crucial pentru a avea o piele sanatoasa, fara iritatii si bine hidratata, dar cum se poate ca ceva atat de cotidian sa poata influenta atat de mult sanatatea pielii noastre? Raspunsul pare destul de evident; pentru ca il folosim in fiecare zi.

Cum alegem un gel de dus potrivit pentru pielea noastra?

Aici vin indoielile… parafarmacie sau supermarket?, sapun sau gel? Unul pentru intreaga familie sau trebuie sa il adaptezi fiecarui tip de piele? Gel dus Ruby Red este cea mai buna solutie pentru cei care vor ceva parfumat si delicat totodata.

Daca introducem in ecuatie si faptul ca produsul este ecologic, nu contine perturbatori hormonali sau sulfati, atunci constatam ca alegerea unui gel de dus bun poate fi chiar mai dificila decat descifrarea etichetei unor alimente procesate.

Sa sintetizam informatiile cu adevarat importante si sa demontam niste mituri…

Cum functioneaza un produs de curatare?

Produsele de curatare a pielii sunt compuse din agenti tensioactivi sau agenti tensioactivi. Reusesc sa ne curete pielea pentru ca au un capat hidrofil si lipofil, adica se pot lega atat de apa, cat si de grasime. Murdaria este de obicei grasa, astfel incat atunci cand un agent tensioactiv se leaga de grasime, scade tensiunea superficiala (sau forta) cu care este atasat la piele si faciliteaza usurarea sau frecarea acestei grasimi.

Ce tipuri de produse exista?

Sapunurile sunt agenti tensioactivi naturali compusi dintr-o grasime, iar gelurile („detergent-free”, „detergent sintetic” sau „sapun fara sapun”) sunt agenti tensioactivi sintetici.

Atunci de ce se spune ca un gel este mai bun decat un sapun?

Ce este mai bun pentru pielea ta? Acest lucru poate fi aplicat sapunurilor. Pielea are un pH aproximativ de 5,5, in timp ce sapunurile au un pH cuprins intre 7 si 10. Aceasta diferenta poate deteriora mantaua lipidica a pielii si poate modifica functia sa de bariera, provocand iritatii, uscaciune sau declansand focare de patologii dermatologice, cum ar fi dermatita atopica. Gelurile, pe de alta parte, tind sa aiba un pH mai asemanator cu cel al pielii, astfel incat acestea sunt de obicei mai putin iritante.), mai ales gelurile bio.

Sunt toate gelurile la fel?

Nu; Asa-numitele anionice, au o putere mare de curatare, precum si o capacitate mare de spumare, dar pot fi, de asemenea, iritante, deci trebuie sa le utilizati cu atentie pe unele tipuri de piele (piele atopica, piele sensibila sau pielea copiilor).

In cadrul acestui grup sunt unii dintre sulfatii celebri, in special SLS (sulfat de lauril de sodiu) si SLES (sulfat de lauril eter de sodiu), ceea ce este oarecum mai putin iritant. Trebuie sa ne amintim ca atunci cand vorbim despre sulfati, avem tendinta de a le raporta la aceste doua active specifice, dar exista sulfati mult mai putin iritanti, cum ar fi sulfatul de nuca de cocos.

Exista si alti agenti tensioactivi numiti amfoterici, care au o capacitate de curatare mai mica, dar si o capacitate mai mica de iritare si spumare. Acestea pot fi formulate impreuna cu unii sulfati, scazand astfel efectul lor iritant si imbunatatindu-le toleranta. Majoritatea produselor pe care le gasim pe piata sunt de acest tip.

De ce uleiul de avocado este folosit in cosmetica

Multe creme timpurii pentru piele au fost descrise drept alimente pentru piele. Se spunea ca ele patrund si hranesc pielea, o ingroseaza, reduc ridurile si, in general, fac fata sa para mai tanara. Ingredientele din alimentele pentru piele care „hraneau” pielea erau uleiuri si grasimi cu cea mai buna hrana pentru piele considerata in general a fi lanolina, descrisa ca fiind „foarte patrunzatoare”.

Se credea ca grasimile si uleiurile animale sunt mai bune decat cele derivate din plante, deoarece se credea ca sunt mai usor absorbite de piele. Unele dintre acestea, cum ar fi uleiul de peste si de testoasa, erau, de asemenea, cunoscute ca contin vitamine solubile in ulei. Principala problema cu grasimile si uleiurile animale a fost mirosul lor, care era adesea greu de deghizat in cosmetice, asa ca noile uleiuri de plante au fost intotdeauna luate in considerare cuvenita.

A fost folosit de azteci, incasi si mayasi ca hrana, dar ei raspandesc si pulpa fructelor pe pielea lor ca o masca de fata moderna. In anii 1830, arborii de avocado au fost introdusi in Hawaii si Florida, apoi in California in anii 1850. Cu toate acestea, abia in secolul al XX-lea au fost dezvoltate soiuri potrivite pentru agricultura comerciala in Statele Unite, California devenind principalul furnizor de fructe.

In anii 1920, avocado era cunoscut in mod obisnuit ca „pere aligator”, dar Societatea Americana de Pomologie si Departamentul de Agricultura al SUA au sugerat ca ar trebui folosita denumirea mai comerciala „avocado”. Membrii Asociatiei California Avocado – infiintata initial in 1915 ca Asociatia California Ahuacate – au fost in cele din urma de acord sa foloseasca si termenul de avocado, dar au marcat numele „Calavo” pentru a distinge avocado din California de cei cultivati in alta parte.